Drumul către măiestrie

Următoarele fragmente au fost preluate integral din cartea ZEN în arta de a trage cu arcul scrisă de Eugen Herigel.
Cartea a fost publicată în 2007 de către Editura For You.
Cartea se referă la trasul cu arcul, dar principiile sunt aplicabile în orice artă marțială!

În rândul maeştrilor spadasini domneşte convingerea, dovedită pe baza experienţelor pline de învăţăminte trăite de ei înşişi, dar şi prin elevii lor, că începătorul - oricât ar fi el de puternic şi de bătăios, oricât ar fi de curajos şi neînfricat din naştere şi educaţie - îşi pierde, odată cu începutul lecţiilor, nu numai dezinvoltura, ci şi încrederea în sine.

El începe acum să se familiarizeze cu toate posibilităţile tehnice prin care viaţa este pusă în pericol, în lupta cu spada şi, deşi reuşeşte destul de curând să fie capabil să-şi încordeze atenţia la maximum, să-şi observe adversarul cu mare atenţie, să pareze cu mare artă loviturile acestuia şi să execute fandări eficiente, ajunge totuşi să fie într-o situaţie mai proastă decât cea anterioară, pentru că el continuă să lovească la întâmplare în jur, după cum i-o dictează momentul şi patima luptei din timpul antrenamentului, pe jumătate în glumă, pe jumătate în serios. Trebuie să-şi mărturisească acum şi trebuie să se împace cu gândul că îi este inferior oricărui oponent care e mai puternic, mai agil şi mai antrenat decât el, fiind expus, fără milă, loviturilor sigure ale acestuia. El nu vede în faţa sa nici o altă cale, în afară de aceea a exerciţiilor neobosite şi nici maestrul care-l învaţă nu cunoaşte, pentru moment, vreo altă povaţă.

Astfel încât învăţăcelul face toate eforturile să-i depăşească pe ceilalţi, ba chiar pe sine însuşi. El dobândeşte o tehnică fascinantă, care îi redă o parte din siguranţa de sine pierdută şi simte că se apropie tot mai mult de ţelul spre care năzuieşte. În schimb, maestrul gândeşte altfel despre acest lucru - pe bună dreptate, ne asigură Takuan: căci întreaga ştiinţă a învăţăcelului conduce numai într- acolo că 'inima lui va fi cucerită de spadă'.

În acest sens, primele lecţii nici nu pot fi predate altfel: ele sunt perfect adecvate începătorului. Cu toate acestea, ele nu duc la ţel - după cum o ştie prea bine învăţătorul. Este inevitabil faptul că ucenicul său nu devine un maestru al spadei, în ciuda silinţei, a entuziasmului şi a eventualei sale îndemânări înnăscute pentru mânuirea spadei. Care este, însă, cauza care-l face pe el, care a învăţat deja de multă vreme, să nu se lase târât în mod nechibzuit de patima luptei, ci să-şi păstreze sângele rece; ca el, care îşi repartizează cu prudenţă forţa corpului, care se simte călit pentru o încrucişare a armelor pe durată mare şi care abia dacă mai reuşeşte să-şi găsească, pe o rază mare împrejur, adversari pe potriva lui, cum se face, aşadar, că el, care corespunde celor mai exigente etaloane, ratează şi se împotmoleşte?

După părerea lui Takuan, cauza constă în aceea că ucenicul nu se poate abţine să-şi urmărească, cu multă grijă, adversarul şi modul acestuia de a mânui spada; de asemenea constă în aceea că el judecă în ce fel l-ar putea învinge cel mai uşor şi pândeşte clipa în care adversarul îşi dezvăluie un punct vulnerabil. Pe scurt, secretul este că el se foloseşte de întreaga sa artă şi ştiinţă. Dar printr-o astfel de comportare, el se lipseşte, după părerea lui Takuan, de 'prezenţa inimii': lovitura lui decisivă ajunge totdeauna prea târziu şi, de aceea, nu este capabil să 'întoarcă sabia adversarului chiar împotriva lui'. Cu cât îşi dă mai mult osteneala de a pune superioritatea mânuirii spadei în dependenţă directă de capacitatea sa de judecată, de experienţa lui ca luptător şi de priceperea sa tactică, cu atât ridică obstacole mai mari în calea mobilităţii neîngrădite în 'acţiunea inimii'. Ce se poate face în acest caz? Cum poate deveni priceperea ceva 'spiritual', cum se poate transforma stăpânirea suverană a tehnicii în mânuirea măiastră a spadei? Numai prin aceea, sună răspunsul, că ucenicul devine dezinteresat şi detaşat de propriul eu. El trebuie convins să ajungă în punctul în care se detaşează nu numai de adversar, ci şi de sine însuşi.

El trebuie să traverseze stadiul în care se găseşte în continuare, trebuie să lase acest stadiu definitiv în urma sa - chiar cu riscul de a eşua complet. Oare nu sună asta la fel de paradoxal ca atunci când, la trasul cu arcul, ni se cere să nimerim fără să fi ochit - adică să neglijăm total atât ţinta, cât şi intenţia de a o nimeri?

Iată care este secretul: este vorba despre această reacţie imediată, cu iuţeala fulgerului, care nici nu mai are nevoie să fie urmărită cu atenţie conştientă. Şi astfel, ucenicul a devenit independent - cel puţin în această privinţă - de orice intenţionalitate conştientă. Iar asta reprezintă deja un câştig foarte mare.

Mult mai dificilă şi, de fapt, mult mai decisivă pentru rezultat este sarcina următoare - aceea de a zădărnici tendinţa ucenicului de a aprecia şi de a iscodi în ce fel i-ar putea veni cât mai bine de hac adversarului. Ba mai mult, de acum încolo el n-ar mai trebui nici să se gândească la faptul că are de-a face cu un adversar şi că această întâlnire este pe viaţă şi pe moarte.

Învăţăcelul înţelege aceste instrucţiuni - nici nu se poate altfel - mai întâi aşa, de parcă ar fi suficient să renunţe la observarea şi judecarea lucrurilor care sunt legate de comportamentul adversarului.

El ia foarte în serios renunţarea care i se cere şi se controlează la fiecare pas, pierzând însă din vedere că, prin concentrarea asupra lui însuşi, nu se mai poate percepe pe sine decât ca pe acela care este implicat în luptă, acela care trebuie să evite să-i dea atenţie adversarului. Oricât de bune ar fi intenţiile sale, atenţia sa rămâne, în taină, tot timpul îndreptată asupra adversarului. Nu s-a detaşat de acesta decât aparent, şi se leagă cu atât mai tare de el.

Este nevoie de un mare consum de artă rafinată a îndrumării sufletului, pentru a-l convinge pe elev că, prin această deplasare a atenţiei, nu a câştigat, în fond, nimic. El trebuie să înveţe să fie la fel de hotărât când face abstracţie de sine însuşi, ca şi atunci când este vorba despre adversarul său, pentru a deveni astfel, într-un sens radical, complet dezinteresat. Pentru aceasta este nevoie de mult exerciţiu, făcut cu răbdare şi aparent zadarnic, la fel ca în cazul trasului cu arcul.

Dar atunci când aceste exerciţii duc, în sfârşit, la ţintă, din dezinteresarea la care a ajuns dispare şi ultima rămăşiţă de intenţionalitate - aceea de a face eforturi.

În această stare de detaşare şi dezinteres se manifestă, spontan, o atitudine care are o asemănare surprinzătoare cu abilitatea evitării instinctive, dobândită pe treapta anterioară. Tot aşa cum acolo nu există nici măcar un fir de păr care să despartă sesizarea unei lovituri intenţionate, de evitarea acesteia, tot astfel se petrec acum lucrurile între evitare şi acţiune. În clipa în care se fereşte, luptătorul porneşte deja să lovească şi, înainte chiar de a-şi da seama, lovitura sa mortală a căzut deja, sigură şi impara- bilă. Este ca şi cum spada s-ar conduce singură şi, aşa cum trebuie să spunem în cazul trasului cu arcul, că există Ceva care ocheşte şi nimereşte, tot astfel şi aici, locul propriului Eu a fost luat de Ceva, care se foloseşte de capacităţile şi priceperile pe care şi le-a însuşit Eu-l într-un efort conştient. Iar aici, din nou, Ceva este tot un nume - doar o denumire pentru un lucru pe care nici nu-l putem înţelege, nici nu-l putem vâna şi care nu i se dezvăluie decât celui care l-a aflat.

Desăvârşirea artei mânuirii armelor constă, după părerea lui Takuan, în aceea că inima nu mai este apăsată de nici un gând la Eu şi Tu, la adversar şi spada acestuia, la propria spadă şi la modul în care trebuie mânuită, ba nici măcar de vreun gând la viaţă şi moarte.

'Aşadar, totul este gol, pustiu: tu însuţi, spada trasă şi braţele care mânuiesc spada. Ba chiar, nici măcar gândul pustiului nu mai există.' 'Dintr-un asemenea gol absolut', a constatat Takuan, 'răsare minunata desfăşurare a faptei.' Tot ceea ce este valabil pentru arta trasului cu arcul şi cea a mânuirii spadei se aplică, în acest context, şi la oricare altă artă. Astfel, pentru a da un exemplu, măiestria din arta desenului în tuş se demonstrează tocmai prin aceea că mâna care stăpâneşte necondiţionat tehnica execută şi evidenţiază, în aceeaşi clipă în care spiritul începe să conceapă, tot ce îşi imaginează acesta, fără ca între cele două să existe vreo distanţă, nici măcar cât un fir de păr. Pictura se transformă în scriere autonomă.

Şi în acest caz, indicaţiile date pictorului pot suna chiar aşa: observă, urmăreşte zece ani la rând bambusul, transformă-te tu însuţi în bambus, iar după aceea uită totul şi - pictează.

Maestrul în arta mânuirii armelor este, la rândul lui, la fel de dezinvolt ca un începător. Lipsa de griji, detaşarea pe care şi-a pierdut-o la începutul cursurilor, o recâştigă la sfârşit, sub forma unui caracter indestructibil. Însă, spre deosebire de începător, el este reţinut, relaxat şi modest, şi îi lipseşte orice intenţie de a se făli.